„Viața lipsită de cercetare nu e trai de om” – Platon, Apărarea lui Socrate. Este acesta un adevăr indubitabil? Poate fi omul în esență „om” în lipsa cercetării? Sau rămâne om doar cu numele?
Cred că aceste întrebări suportă un singur răspuns: logosul este cel care face parte din esența omului. Prin logos omul se definește, se diferențiază de tot ceea ce înseamnă „lucru viu”. Dacă inițial termenul „logos” a avut sensul de „ordine”, de realitate preexistentă a lucrurilor, ulterior a fost folosit pentru a descrie rațiunea umană, cunoștințele pe care reușim să le depozităm în mintea noastră. Aceste cunoștințe ne-au dezvoltat ca specie. „Depozitar al adevărului”, „îngrămădire de incertitudine și eroare”, existență cuprinsă permanent de fiorul cercetării, al adevărului încă nedescoperit, de teama de necunoscut învinsă de logos-ul veșnic viu! Ce poate fi mai măreț decât omul cunoașterii? Nu poate fi pusă această dimensiune sub semnul îndoielii. Privim în jurul nostru și găsim peste tot „vestigiile” luptei permanente dintre Om și necunoscut, construcția lumii și permanenta ei transformare.
Dar este logosul singura dimensiune umană? Cu siguranță, nu! Logos-ul pierdut în dimensiunea umană nu poate mișca actul cunoașterii spre adevăr. Singur, logos-ul rămâne o potență care ar putea să cunoască. Cum se transformă în act? Prin pathos! Pasiunea, dragostea de adevăr, ecoul afectiv al actului de cunoaștere care susține energetic căutarea adevărului! Toate acestea sunt impregnate în esența omului. De altfel, psihologic, afectivitatea este cea care susține energetic activitatea umană. „Poate că pasiunilor le datorăm cele mai mari foloase ale spiritului omenesc” (Luc de Clapiers). Integrat în lumea omului, pathos-ul a devenit una cu ființa acestuia. Astfel am ajuns la două fațete ale aceleiași realități: Omul – logos și pathos. Rațiune și simțire – dacă ar fi să parafrazăm titlul unui roman celebru. Rațiunea în descifrarea misterelor, în căutarea adevărului, în înțelegerea lucrurilor, în explicarea cauzalității. S-a putut trece de la explicațiile mistice ale lumii, la explicații raționale, la previziune și chiar intervenție în evoluția evenimentelor prin rațiune. Întrebarea „de ce?” a rămas mereu actuală și produce chiar și azi efecte din punctul de vedere al cunoașterii prin pasiune, prin iubirea de adevăr, prin sentimentul care erupe în lume ca o formă de energie pură, suficient de puternică să susțină cunoașterea umană, chiar și atunci când conștientizăm că „știu că nu știu nimic” (Socrate).
Nu ajungem întotdeauna acolo unde dorim? Rămân multe adevăruri nedescoperite? Nu știm exact cât e adevăr și cât e eroare din ceea ce cunoaștem? Ne oprim din această încercare?
„Sapă, frate, sapă, sapă
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.
Prinde tu-n adânc izvoare –
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii de izbândă.
(…)
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.”
(Lucian Blaga)
Ce poate fi mai frumos decât omul – căutător al adevărului, omul-pasiune, omul aflat la intersecția dintre logos și pathos!
Webografie
https://jenita.ro/l-blaga-sapa-frate-sapa-sapa
https://www.academia.edu/41370132/AP%C4%82RAREA_LUI_SOCRATE_Partea_%C3%AEnt%C3%A2i_AP%C4%82RAREA
Autor:
CIORBEA ALEXANDRU MIHAI
COLEGIUL NAȚIONAL „TITU MAIORESCU” AIUD