Învățarea este viață, este parte din povestea fiecăruia dintre noi, o poveste care reflectă devenirea personală, sensurile și semnificațiile pe care le căutăm și care apoi ne construiesc ca oameni. Același rol al învățării este postulat și de celebrul pedagog american de psihologie și știință cognitivă Richard Atkinson, care afirmă:
,,Învățarea acoperă aproape toate aspectele vieții noastre, intervenind nu numai în stăpânirea unei noi abilități sau a unor probleme științifice, ci și în dezvoltarea emoțională, relaționarea socială și chiar în dezvoltarea personalității. Învățăm de ce trebuie să ne fie frică, cum să iubim, cum să fim politicoși, cum să ne adaptăm normelor sociale”. [1]
În cazul copiilor, curiozitatea este o adevărată forță, ei se nasc cu o curiozitate intrinsecă, cu interes față de explorarea lumii și cu o capacitate infinită de învățare. Ei iubesc să învețe, să descopere, să își provoace mereu mintea, să se adapteze [2]. Astfel, literatura pedagogică încurajează profesorii să stimuleze curiozitatea copiilor, oferă ghiduri practice în acest sens și condamnă tendința sistemului educațional de a o reprima. Cu toate că astăzi pare mai dificil ca oricând ca școala să mențină curiozitatea, angajamentul și motivația elevilor pentru învățare, teoriile și cercetările recente din domeniile funcționării psihicului uman pot oferi câteva recomandări utile pentru a promova învățarea academică.
Una dintre teoriile despre învățare de la începutul secolului XX aparține psihologului behaviorist B.F.Skinner și este numită Teoria de întărire a lui Skinner care stă la baza așa-numitei psihologii cognitiv-comportamentale. Se bazează pe ideea că oamenii sau animalele învață unele comportamente sau altele bazate pe recompense (numite întăriri) sau pedepse.
De asemenea, tot acest teoretician este cel care vorbește despre recompensă și pedeapsă ca o formă de corectare a unor comportamente nedorite. Recompensa înseamnă întărirea unui răspuns, pe când pedeapsa înseamnă eliminarea unui comportament nedorit. Skinner are dreptate când afirmă că este bine să utilizăm (chiar și în școală) principiul întăririi imediate (dacă elevul a făcut ceva bine, el trebuie imediat recompensat chiar și printr-un gest simplu de apreciere: mângâiere, rostirea cuvintelor de laudă, etc). Principiile behavioriste sunt utilizate mai ales în cadrul educației formale iar această modelare comportamentală prin sistemul de recompense și pedepse este cea care reprezintă paradigma fundamentală a educației formale (recompensă = notă mare/ pedeapsă = notă mica). Însă teama de o notă mică sau de pedeapsă subminează învățarea angajată și împiedică adesea elevii să își aproprieze abilități noi de învățare. Alte modalități prin care profesorii, adeseori fără premeditare, sădesc teamă în rândul elevilor, se mai remarcă: folosirea etichetelor și a comparațiilor, critica, avansarea unor pretenții și amenințarea cu pedeapsa. Acestea au devenit o parte a climatului zilnic al vieții școlare, și, ca urmare, sunt acceptate ca atare. În cartea sa revoluționară ,,Inteligența emoțională”[3], Daniel Goleman atrage atenția că aceste practici stimulează frica și contribuie la stresul excesiv, performanțe slabe, o serie de comportamente violente și o rată înaltă a abandonului școlar. Prin urmare, toate formele de comportament care induc teama erodează siguranța și încrederea și inhibă, astfel, procesul de învățare. În ceea ce privește binomul recompensă-pedeapsă, un alt reputat psiholog american, Alfie Cohn, consideră că sistemul educațional actual este bazat pe competiție. Elevii învăţaţi să se concentreze pe recompense primite pentru rezultatele şcolare bune, pe care psihologii le numesc motivatori extrinseci, ajung să dezvolte o gândire mai superficială şi să devină mai puţin interesaţi de învăţarea asumată. Competiţia nu numai că face şcoala mai puţin plăcută dar și submineză în mod activ calitatea procesului de învăţare întrucât competiţia, prin definiţie, este un aranjament în care unii trebuie să dea greş pentru ca alţii să câștige. În cartea sa ,,No contest”( ,,Fără competiție”), expertul educational postulează faptul că, pentru a învăța, elevii au nevoie de siguranță emoțională oferită de ,,un mediu construit pe sprijin, cultivare, considerație, contribuție reciprocă, sentimental apartenenței, protecție, acceptare, încurajare și înțelegere ”[4], cu alte cuvinte, o clasă care are la bază relațiile prin care atât nevoile elevilor cât și ale profesorilor sunt respectate.
Teoria autodeterminării este mai recentă (Self Determination Theory –SDT) și a luat naștere în anii ’90 din studiile elaborate de Edward L. Deci și Richard Ryan[5] și reunește concepte precum: motivație , scopuri, dezvoltare personală, stare de bine. Această teorie a fost valorificată în studii asupra relațiilor apropiate, parentalității, educației, contextului de muncă, sănătății, sportului, ecologiei și sustenabilității iar proliferarea ei validează gradul de generalizare și aplicabilitate al acesteia într-o multitudine de domenii ale psihologiei, sănătății, educației și științelor sociale.
Mai mult decât atât, teoria autodeterminării este un eșafod teoretic pentru înțelegerea motivației umane de a învăța. Cei doi respectabili cercetători și-au construit teoria în jurul cuvântului-cheie intrinsec, aceștia investigând suveranitatea motivației intrinseci, recte a dorinței lăuntrice de a face ceva per se, nu pentru o recompensă externă. Așadar, teoria invocată este orientată către motivația interioară din spatele alegerilor oamenilor, alegeri care, având ca miză această motivație interioară, converg către creștere personală și bunăstare psihologică. Pluralitatea acestei teorii postulează existența a trei nevoi interioare fundamentale, universale, recognoscibile în orice cultură și la orice vârstă : nevoia de conectare emoțională , de autonomie și de competență.
Fiecare ființă umană se naște cu aceste 3 nevoi psihologice de bază iar ele nu ne părăsesc toată viața, fie că suntem copii sau că devenim adulți. În orice tip de interacțiune umană, în cazul studiului de față, vorbind despre interacțiunea elev-profesor, dacă aceste nevoi nu sunt satisfăcute apar comportamente indezirabile și mai cu seamă refuzurile și conflictele. Nevoia de conectare este prima nevoie care se cere satisfăcută și se referă la nevoia de a iubi și a fi iubit necondiționat, de a oferi, în egală măsură cu a primi, nevoia de a ne simți văzuți, respectați, valorizați. Nevoia de competență, pe de altă parte, este nevoia de a învăța, de a ne dezvolta, de a fi capabili iar nevoia de control este nevoia de a lua decizii, de a face alegeri, de a fi sursa acțiunilor noastre. Pentru a experimenta o stare de echilibru și pentru ca elevii să rămână motivați să învețe pentru ei și pentru viață, toate aceste 3 nevoi ar trebui satisfăcute căci ele lucrează împreună. Când una dintre nevoi nu este satisfăcută, motivația elevilor este suboptimă și se pot declanșa stări de anxietate și depresie.
Însă, probabil că cea mai importantă dintre nevoi, care le poate satisface într-o oarecare măsură și pe celelalte două, este nevoia de conectare emoțională. Într-o clasă întemeiată pe relaționare, nevoia de conectare emoțională, siguranță și încredere ar trebui să fie la fel de importantă precum istoria, matematica sau alte discipline academice. Așadar, devenind mult mai conștienți de modul în care interacționăm cu elevii, putem să ne dăm seama dacă dezvoltăm sau nu relații care oferă siguranță, generează încredere sau încurajează învățătura. Experții în educație Sura Hart și Victoria Kindle Hodson propun in volumul ,,Ora de comunicare nonviolentă. Un proces de predare și învățare bazat pe relaționare”[6] un set de întrebări în ceea ce privește relaționarea profesor-elev care ar trebui să fie o invitație la introspecție pentru orice profesor devotat vocației pedagogice și deschis ajustării lăuntrice :
- Care sunt intențiile dumneavoastră ca mentor? Parker Palmer autorul cărții ,,The Courage to Teach” [7]al cărui motto este “Predarea este un exercițiu zilnic de vulnerabilitate” a reliefat ideea că, atunci când le-a cerut unor elevi proveniți din toate colțurile lumii, să explice cum trebuie să fie un profesor bun, toți au răspuns în felul următor : ,,persoane care au talentul de a se apropia de ceilalți, care intră în legătură cu elevii lor, care stabilesc relații între elevii lor și disciplina care este studiată…Legăturile stabilite de profesorii buni nu rezidă în metodele lor, ci în inimile lor”. Pentru a determina care este intenția unui profesor, autorul recomandă o întrebare esențială : Jucați rolul profesorului înțelegător sau pe cel al profesorului care are dreptate?
- Cum îi vedeți pe elevii voștri ? Când elevii intră pe ușă, îi vedeți ca pe niște ființe umane care au propriile lor gânduri, sentimente, nevoi, talente, interese?
- Observați talentele pe care le are fiecare copil? Autoarele chestionarului consideră că abilitatea unui dascăl de a recunoaște aptitudinile specifice elevilor și de a permite fiecăruia să-și aducă pe deplin contribuția în plenul clasei, este cel mai valoros cadou pe care profesorii îl pot face elevilor.
- Care este limbajul corpului dvs ?A vorbi cu elevii și a-i asculta, coborându-ne la înălțimea lor este o sugestie ușor de implementat, cu condiția să ne aducem aminte să o facem. Indiferent de cât de scund este un copil, putem să ne aplecăm sau să ne așezăm pentru a vorbi cu el în acest mod respectuos. De asemenea, putem să-i invităm pe elevii care sunt mai înalți decât noi să se așeze, astfel încât să vorbim cu ei de la aceeași înălțime.
- Cât de des ascultați? Cât de des vorbiți? Ascultându-i cu atenție și cu autentică empatie pe elevi, arătăm că noi punem preț pe ceea ce spun ei și că îi luam în serios iar însuși acest gest contribuie la dezvoltarea unui climat al înțelegerii, al încrederii și la crearea unei conexiuni emoționale între agenții învățării.
- Ce faceți când un elev spune ,, Nu” ? Aceleași autoare atrag atenția că dacă încercăm să îi forțăm pe elevi să facă ceea ce vrem noi , prin inducerea ideii de vinovăție, prin acuzații sau pedepse demonstrează că nu ne pasă de nevoile lor și că ne folosim puterea pentru a obține ceea ce vrem. Pedepsirea elevilor, fie cu o privire, o judecată moralizatoare destinată să le inducă un sentiment de vinovăție sau, mai grav, cu pedeapsa fizică, le transmite mesajul că au greșit, că sunt răi și că merită să sufere. Or, într-o clasă întemeiată pe relație, forța punitivă nu este rețeta de a obține ce ne dorim de la elevi.
- Contribuie evaluarea pe care o faceți muncii elevilor la procesul lor de învățare? În ceea ce privește evaluarea, cele două cercetătoare observă că atunci când profesorii folosesc un limbaj static: bine/rău, corect/incorect, acceptabil/inacceptabil- pentru a evalua eforturile elevilor, aceștia învață mai degrabă pentru a obține aprobarea profesorilor decât pentru a învăța pentru ei înșiși. Folosirea mai degrabă a unui limbaj procesual, ajută la stabilirea unei conectări cu elevii și le oferă un feedback util. Se prezintă un exemplu: Uitând-se la o problemă de matematică , un profesor spune: ,, La această problemă, văd că am obținut un rezultat diferit de cel pe care l-ai obținut tu. Sunt nedumerit. Vreau să înțeleg cum ai obținut acel rezultat. Ai vrea să îmi arăți ?
Nu departe de această viziune este și cea a lui Marshall B.Rosenberg[8] , un alt nume de referință din domeniul psihologiei și pedagogiei americane, fondatorul comunicării nonviolente[9] care concluzionează că în școlile în care elevii și profesorii sunt parteneri, ei încep să privească școala ca fiind un loc al explorărilor, un loc în care se împărtășesc sentimente și idei, un loc în care fiecare copil este recunoscut și prețuit.
Prin urmare, având în vedere că școala din România dar și din Europa, așa cum o știam toți, a trecut recent printr-o grea încercare iar învățarea a căpătat noi forme și limitări, poate că datoria noastră cea mai importantă, a celor care se ocupă de educație, este să ne conectăm la nevoile emoționale ale elevilor noștri căci emoția rămâne tot emoție, atât în predarea offline cât și în cea online.
Bibliografie:
Atkinson, Rita / Atkinson, Richard Introducere în psihologie , Ed. Tehnică, București, 2002 ;
Goleman,Daniel Inteligența emoțională, ed. Curtea Veche, București, 2008;
Hart, Sara / Kindle Hodson , Victoria Ora de comunicare nonviolentă , Elena Francisc Publishing, București, 2006 ,
Kohn, Alfie No contest: The case against competition, Houghton Mifflin Company, 1992
Loewenstein, George The psychology of curiosity:A review and reinterpretation. Psychological Bulletin, 116 (1), 1994 ;
Marshall B. Rosenberg , Adevărata educație pentru o viață împlinită ”, Elena Francisc Publishing, București, 2005.
Richard M. Ryan și Edward L. Deci. „Teoria autodeterminării și facilitarea motivației intrinseci, a dezvoltării sociale și a bunăstării.” ,Psiholog american
vol. 55, nr. 1, 2000;
[1] Rita L.Atkinson, Richard C. Atkinson, Introducere în psihologie , Ed. Tehnică, București, 2002, p. 92.
[2] George Loewenstein, The psychology of curiosity: A review and reinterpretation. Psychological Bulletin, 116 (1), 75–98, 1994.
[3] Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008, p.73
[4] Alfie Kohn, No contest: The case against competition, Houghton Mifflin Company, 1992
[5] Ryan, Richard M. și Edward L. Deci. „Teoria autodeterminării și facilitarea motivației intrinseci, a dezvoltării sociale și a bunăstării.” Psiholog american, vol. 55, nr. 1, 2000, p. 68-78
[6] Sara Hart, Victoria Kindle Hodson, Ora de comunicare nonviolentă, Elena Francisc Publishing, București, 2006, pag. 36-59.
[7] Sara Hart, Victoria Kindle, op.cit., p. 40.
[8] Marshall B. Rosenberg, Adevărata educație pentru o viață împlinită, Elena Francisc Publishing, București, 2005.
[9] Autorul mai sus menționat își construiește întregul volum pornind de la premisa că o comunicare nonviolentă ajută școala să crească performanțele, reduce conflictele și îmbogățește relațiile umane.
Autor:
PROF. MARIANA DEACU
CENTRUL JUDEȚEAN DE EXCELENȚĂ CONSTANȚA